Gluma-glumă, iată însă că ea se-ngroașă. Sau, mai degrabă, se-nalță. Zice-se că înălțimea chiar e un factor de risc pentru cancer. Cancer de colon, melanom malign, cancer de sîn, de endometru (uter), de rinichi, de sistem nervos central, limfom non-Hodgkin și leucemie. Dar și de ovare, cum tocmai – cu oarecare surpriză, dar și ceva neîncredere – am aflat ieri.
Apa caldă spală. Apa caldă cu săpun spală mai bine. Cam așa stă treaba și cu noua armă propusă recent pentru continuarea marelui război împotriva cancerului, nimeni alta decît … vechea aspirină.
Ei bine, după ceva mai mult de un an de cînd am făcut cunoștință, mi-mi se întoarce. De data asta însă doar pentru a-și lua rămas bun de la noi și de la formula care a consacrat-o. Coca-Cola și Pepsi, marii comercianți de mi-mi la sticlă (sau la cutie, după caz) s-au aplecat în sfîrșit în fața evidenței și au acceptat, mai de voie, mai de nevoie, să schimbe rețeta celebrei lor ape colorate.
Mă opresc asupra acestei știri doar pentru a face un comentariu amar. Știrea (la prima vedere bună) este că o companie farmaceutică sud-coreeană a primit aprobarea pentru a produce și comercializa primul medicament anti-leucemic dezvoltat vreodată de o țară asiatică.
E duminică. Toamnă, rece și deja întuneric afară. Un moment bun pentru reflecție. Să reflectăm, deci. În aceeași zi cu rarissima întîmplare, în curtea FDA mai avea loc un eveniment cel puțin straniu.
Tocmai am aflat. Se pare că, la fel precum Ana are mere, Coca-Cola are mi-mi. Sau, mai exact, 2-Mi si 4-Mi. Nu se ştie exact cînd şi cum s-a pricopsit cu ele, însă ambele sînt cancerigene. Şi, chiar dacă sînt indispensabile în obținerea inspiratei culori caramel a celebrei băuturi, se pare că firma producătoare va trebui să renunțe la ele.
Tema de ieri este într-adevăr foarte interesantă – am realizat asta abia după ce am mai citit o dată articolul – însă în acelaşi timp extrem de frustrantă prin limitarea pe care pare că o introduce: cum de numai tumorile maligne sînt “inhibate” de alergii? Sau, altfel spus, este posibil ca această corelare inversă între cancer şi boala alergică să fie valabilă şi pentru alte tipuri de cancer?
Îmi amintesc cum, abia trecuți de vîrsta majoratului, ne căutam – foştii liceeni deveniți studenți boboci sau doar aspiranți – rostul prin lume. O colegă din fosta “gaşcă” se învîrtise de un A.S.E. prin Bucureşti. Drept urmare, atunci cînd ne întîlneam (din ce în ce mai rar) avea mereu prin tolbă cîte o poveste cu care să ne aprindă imaginația.
Rudolf Wirchow a fost un medic german de renume, considerat părintele patologiei moderne şi creditat, printre altele, cu identificarea celulelor din leucemie. Acum mai bine de o sută de ani, după ore şi ore de observații aride la microscop el a descris – într-un mod mai degrabă poetic – ceea ce a văzut el că înseamnă cancerul. În cuvintele lui, boala malignă nu e altceva decît o încercare de reparare a unei răni în cursul căreia, din diverse motive, ceva nu a funcționat bine.
Fum maxim poate. Una dintre principalele explicații pentru internaționalul (şi iraționalul) succes al excentricului obicei al fumatului este – după mintea mea – abilitatea celor care îl practică de a fi simultan atît practicieni înverşunați, cît şi teoreticieni de forță. Abilitate care se pare că nu cunoaşte bariere de sex, vîrstă, educație, apartenență politică sau echipă de fotbal preferată.
Aşa a devenit cunoscut unei lumi întregi atunci cînd, în admirația lor pentru felul în care a revenit după un diagnostic de leucemie pentru care a primit şanse de supraviețuire de 1/10, Placido Domingo şi Luciano Pavarotti au decis să-l “reintroducă” în lumea operei.
Au trecut deja 6 luni de cînd vorbim pe acest blog despre cancer. Iar conform principiului că întotdeauna e mai bine să previi decît să vindeci, am abordat cu precădere subiecte legate de prevenția cancerului. Anume: cum să ne alimentăm corect, ce să mîncăm şi ce să bem (şi, mai ales, ce nu), cum să ne protejăm de soare, cum să nu fumăm. Am reluat unele dintre teme, uneori obsesiv, pînă la punctul de a-mi atrage reacții vehemente din partea unora (“ce-ai, domnule, cu fumătorii?”).
Cine nu are bătrîni să-şi cumpere. Nu mai insist asupra valorii inestimabile a acestei recomandări. Eu de la nişte bătrîni am aflat, de exemplu, de “carcalete”. Cuvînt care desemnează pîinea înmuiată în vin, un meniu extrem de răspîndit prin țărişoara noastră, cu deosebire în secțiunea ei rurală.
Ar fi putut fi un medic renumit. La care oamenii să vină ca să le vindece trupul. Dar s-a întîmplat că a ajuns un mare actor. La care oamenii au venit să se caute la suflet.
După schnaps-ul de noapte-bună de ieri, e momentul pentru un mic dejun periculos de bun. Bun pentru papilele gustative, periculos pentru pancreas, inimă, ficat, colon, etc. Ale noastre, toate, nu ale lor. Căci ei îşi încasează frumuşel profitul şi se “regalează” apoi, mai mult ca sigur, prin tot felul de restaurante chic, cu un meniu, fără îndoială, mult mai soft.
Am tot discutat în ultima vreme despre alimente şi despre rolul acestora în sănătatea noastră. Despre cum felul în care ne hrănim ne influențează viața. Despre cîteva principii de alimentație pe care trebuie să le urmărim pentru a evita să ne îmbolnăvim de cancer. Am prezentat chiar şi o listă cu cinci dintre “băieții răi”, anume alimente de care ar fi bine să ne ferim. Am văzut, cu alte cuvinte, partea goală a paharului. Haideți să vedem acum şi partea plină a acestuia.
Şi a fost apoi ziua de 9 august 1945. Iar în acea zi cea mai avansată, cea mai civilizată, cea mai democrată, ba chiar – după cum singură se prezintă – cea mai morală națiune a lumii a aruncat o altă bombă atomică. De data asta asupra unui oraş numit Nagasaki.
Este titlul unui cîntecel al lui Tom Ze, un artist brazilian cu un destin aparte. Nu am încercat să aflu ce încearcă Tom să ne transmită prin muzica sa (piesa e în limba portugheză), ce anume l-a deranjat în activitatea distinsei organizații, însă pot să-i înțeleg supărarea.
Hiroshima. Pînă în ziua de 6 august 1945 era doar un nume de oraş japonez. Începînd cu acea zi nefastă a istoriei a devenit un simbol. Primul oraş care a cunoscut direct nenorocirea unui bombardament atomic, Hiroshima a renăscut (la propriu) din propria cenuşă. La 65 de ani de la tragedie, Hiroshima este iarăşi un oraş normal, ca atîtea altele din Japonia sau din restul lumii.
