Fum maxim poate. Una dintre principalele explicații pentru internaționalul (şi iraționalul) succes al excentricului obicei al fumatului este – după mintea mea – abilitatea celor care îl practică de a fi simultan atît practicieni înverşunați, cît şi teoreticieni de forță. Abilitate care se pare că nu cunoaşte bariere de sex, vîrstă, educație, apartenență politică sau echipă de fotbal preferată.
Într-o vreme în care cărțile bune erau mult mai rare iar cele proaste – din fericire pentru cei care oricum nu aveau ceva mai bun de făcut – mult mai lesne de identificat, mi-a căzut în mînă un op al lui Romulus Rusan, un scriitor pe nedrept cunoscut mai degrabă drept soțul Anei Blandiana.
Cam aşa ar putea suna un anunț sumar la mica publicitate, dacă Ionuț s-ar hotărî să dea unul. Cine este Ionuț? Un tînăr biolog de 27 de ani, pasionat de cercetare în – ironia soartei (şi mă explic imediat) – oncologie şi imunologie.
Chiar dacă monstruos de departe, Daniel nu doarme (v-am zis eu!) şi, mai ales, nu iartă. Pe bună dreptate însă, nimic de comentat aici. Am făcut ieri – păcatele mele – o impardonabilă eroare, trimițîndu-vă aiurea-n tramvai să votați petiția cu ierburi la raionul de vitamine (bune şi ele, fără doar şi poate, doar că nu dînsele îşi aveau locul în cătarea noastră zilele astea).
Pe numele ei coana Europa. O doamnă foarte bine crescută dealtfel, cu educație la pension şi vorbitoare de mai multe limbi străine. Doar că în ultima vreme o cam lasă mințile, săraca. Pesemne că i se trage de la conu’ Alzheimer, un bătrînel foarte simpatic dar pus mereu pe şotii.
Am primit astăzi două mere culese direct dintr-un pom de gospodărie țărănească. Mici, diforme și pline de pete, probabil că nu și-ar fi găsit niciodată locul într-un galantar de supermarket (nici măcar într-unul de tip discount). Aveau însă exact mirosul și gustul pe care ar trebui să le aibă un măr și pe care de multă vreme ceea ce ni se vinde nouă acum sub acest nume nu le mai au. Le-am mîncat cu o rară plăcere, ba chiar aș mai fi poftit la vreo două.
Întotdeauna! Pentru că la ei totul este simplu, se întîmplă în imediat și nu generează consecințe, copiii nu simt nevoia să înfrumusețeze sau să ascundă ceea ce ei percep drept adevăr. Ceea ce îi face fără nici un dubiu cei mai buni exponenți ai zicalei “ce e-n gușă și-n căpușă”. De unde și corolarul – valabil însă doar în lumea oamenilor mari – potrivit căruia “copiii spun lucruri trăznite”.
Sau cel puțin aşa ne place să credem. Probabil pentru că ne uităm prea mult la filme americane. Pentru că doar acolo există cîte un leac minune pentru orice.
Cine nu are bătrîni să-şi cumpere. Nu mai insist asupra valorii inestimabile a acestei recomandări. Eu de la nişte bătrîni am aflat, de exemplu, de “carcalete”. Cuvînt care desemnează pîinea înmuiată în vin, un meniu extrem de răspîndit prin țărişoara noastră, cu deosebire în secțiunea ei rurală.
Ieri am fost la tenis, la finala turneului ATP. A fost un meci care s-a jucat în limba spaniolă. Asta pentru că finaliștii au fost un spaniol și un argentinian. Marele cîștigător a fost însă un român.
Să începem astăzi, în joacă, cu o parabolă despre joc. Sau jocuri, să nu ne auzim supărări. Se spune că tinerii şomeri din cartierele de periferie sînt neîntrecuți la jocul de baschet. Muncitorii din cartierele-dormitor preferă fotbalul. Membrii clasei de mijloc care locuiesc în cartiere rezidențiale sînt adepții tenisului. În sfîrşit, managerii de top care se lăfăie în zonele exclusiviste ale oraşelor sînt oaspeți constanți ai terenurilor de golf.
Ieri se pare că a fost o zi de aniversare pentru Formula 1. Cei care o (şi ne) însuflețesc au sărbătorit 60 de ani de cînd s-a acordat primul premiu unui împătimit de viteză. Un prieten care s-a lipit de cîteva zile de blogul meu, mi-a sugerat ieri dimineață să scriu un articol despre asta. I-am refuzat (politicos, sper) sugestia. Ce legătură poate fi între viteză şi cancer? m-am gîndit eu.
… dăunează grav sănătății. Acum, că am stabilit că o conservă de supă poate fi şi artă, să vedem ce ne mai aduce ea bun. După surpriza cu floricelele de porumb, ar fi cazul să ne obişnuim să citim mai cu atenție etichetele de pe produsele alimentare. Să mergem aşadar direct la sursă ca să vedem ce mai mîncăm (am ales supa de roşii pentru că e cea mai reprezentativă).
… ca să-ți spun cine eşti. Eventual de ce (poți să) te îmbolnăveşti. Sau, în varianta optimistă, de ce (poți să) te vindeci. Căci o povață de la tăicuța Hipocrate ne îndeamnă să învățăm să folosim alimentele drept medicamente. Cum e posibil aşa ceva? Din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit ceea ce le-a oferit natura pentru a se obloji de diverse boli.
Să nu scoți un cîine afară din casă. Un cîine poate nu, dar un om da. De fapt nici nu trebuie să-l scoți, că iese el singur. Spuneam ieri că, mînată de căldură, România se va muta probabil în acest sfîrşit de săptămînă la mare. Sau mă rog, cea mai mare parte a ei. Cu cățel, cu purcel, cu copil cu tot.
Zilele astea rulează pe televizor o reclamă care încurajează consumul de lapte. De preferat la cutie, pentru că, nu-i aşa, e selectat, controlat, sterilizat. Şi frumos ambalat, desigur. Îmi amintesc de copilărie, de zilele petrecute la bunicii de la țară. De momentele de început ale serii cînd veneau vacile de la păscut. Bunica mea apărea imediat cu un scăunel şi cu o găleată albă pe care o aşeza între picioarele vacii, chiar sub uger. Apoi începea să mulgă laptele strîns peste zi. Un lapte alb-galben, de consistență păstoasă, care făcea o spumă ce emana prospețime şi sănătate. Iar bunica mai avea ceva pregătit de fiecare dată: o cană cu care la sfîrşit ne dădea nouă, nepoților, să bem din laptele cald şi gustos.
Nimic nu mai merge. E anunțul cu care se închid la cazinou pariurile. După care urmează jocul propriu-zis – ruletă, zaruri sau mai ştiu eu ce – în urma căruia jetoanele (chipsurile) de plastic strînse grămezi pe masă îşi schimbă invariabil stăpînul. Schimb însoțit eventual de cîte un atac de cord pe care nimic nu îl anunța, altfel.
Au venit americanii! În sfîrşit! Am răsuflat uşurat, alături de numeroşi alți compatrioți cărora bunicii le-au lăsat cu limbă de moarte să-i aştepte cu pîine şi sare. E adevărat, nu sînt chiar americanii înalți şi chipeşi pe care şi-i imaginau bunii noştri în serile în care ascultau pe furiş la radio Vocea Americii. Sau mă rog, poate că sînt în continuare înalți, însă între timp au devenit cumva şi destul de lați. Ba chiar rotunjori bine.
E vineri şi e vară, prieteni. Chiar acum cei mai norocoşi dintre noi aleargă spre mare ca să mai prindă un loc pe plajă, eventual cu o cola rece în față. Fără să fie conştienți de întregul potențial pe care îl “ascunde” atît de – aparent – inofensiva sticlă.
Este că băuturile răcoritoare, carbogazoase sau nu, chiar ne pot îmbolnăvi de cancer. Vă promiteam într-un post anterior (în care vorbeam despre efectele incredibil de nefaste pentru sănătate ale unei singure sticle de băutură răcoritoare) că vom face această demonstrație. Să o luăm aşadar metodic, de la o margine.
