“Cînd am aflat că am o tumoră pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care îmi părea, doar, cunoscută, însă despre care ştiam, de fapt, foarte puține lucruri – lumea pacienților.” Aşa îşi începe David povestea propriei transformări din medic în pacient.
Sammy Davis Jr. nu e chiar unul dintre numele care, atunci cînd e rostit, ne fac să tresărim. Cel puțin nu pe noi, cei de prin România (sau poate că e doar o impresie de-a mea). Însă cu sau fără recunoaşterea mioritică, este dincolo de orice dispută faptul că juniorul – care ar fi împlinit astăzi 85 de ani – a avut o viață ca-n filme.
În vremuri de liceu am cochetat şi eu – ca orice tînăr copil aflat la vîrsta marilor descoperiri – cu poezia. Atunci l-am descoperit pe Marin Sorescu, cel care a fost – pentru o bună bucată de timp şi pentru mine cel puțin – Poetul. Şi tot aşa cum el spunea că muzica italiană este singura care merită ascultată, la fel credeam şi eu că poezia lui era singura care merita să fie citită. Prin comparație cu el, Nichita Stănescu mi se părea abscons şi (uneori) prețios, iar poezia lui – sau cea mai mare parte a ei – de-a dreptul eliptică de sens.
Înainte să uit şi să trec la alt subiect: La expoziția lui Beti am regăsit un lucru pierdut. Nu era la fel de concret precum tablourile agățate pe pereți, însă se simțea peste tot în atmosferă. Ba chiar creştea cu fiecare nou oaspete care adăuga prin simpla lui prezență cîte un strop din acel inefabil “ceva”.
Celebrii cercetători englezi ne mai aruncă zilele astea, de dincolo de Canalul Mînecii, o dilemă. De data asta însă una de grup. Sau, şi mai exact (şi, implicit, mai dramatic), de specie. Noroc lui Homo Sapiens că, bine ancorat deja în poziția bipedă care l-a consacrat, poate cel puțin să se scarpine fără probleme după ceafă pînă se dumireşte încotro s-o apuce.
Stîrnite de dragostea unui copil pentru muzică, amestecate de dorința unui tată de a-şi creşte copilul frumos. Şi puse cu meşteşug pe note de doi copii mai mari, care se vor pune la drum lung în prag de iarnă pentru (doar) un capriciu copilăresc.
A mai luat cu ea, implacabil, şi pe cîțiva dintre noi, cu nume şi cu prenume cu tot. Cele mai multe dintre ele, numele, scrise cu litere comune pe doar un buletin. Eventual o diplomă sau două.
În toată nebunia prin care trecem zilele astea, printre veştile despre nemulțumiri, proteste şi nenorociri care parcă nu mai contenesc, pare că orice altă întîmplare nici nu mai merită trăită. Necum povestită.
Şi nu mai insist, deoarece îmi închipui că știți continuarea. Mai întîi prietenul, Daniel. Autorul unui nou set de învățături – pe linia celor de la Neagoe (iară nu nea Goe) cetire, însă mult mai aplicate la problemele globale ale omenirii contemporane nouă – pe care a avut deosebita amabilitate […]
După ce am ascultat avertismentul faraonilor, haideți să ne aplecăm un pic mai în detaliu asupra problemei şi să căutăm ceva argumente care să susțină eventual mesajul mut al mumiilor egiptene. Aproape imediat ne cad ochii pe un studiu clinic foarte recent care confirmă faptul că terapia de înlocuire hormonală după instalarea menopauzei creşte atît riscul de cancer de sîn cît şi pe acela de deces la femeile în cauză.
Preiau de la un prieten virtual un apel pentru ajutor. Un apel de la cineva care, la mai puțin de un an de viață, nu are nici măcar conştiința propriului sine. Dar care trece printr-o încercare de care pînă şi oamenii mari s-ar teme.
A ales să fie actor. A ales să joace o viață întreagă în filme după ce, în tinerețe, a trăit o viață ca-n filme. Şi-a făcut “debutul” la doar 12 ani, ca băiat de prăvălie. Au urmat apoi alte “roluri” la fel de reale: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tîmplar, șofer, marinar, pescar.
E luni, o frumoasă zi de început de săptămînă şi de toamnă care predispune la un pic de filozofie. Să filozofăm dară.
Ieri se pare că a fost o zi de aniversare pentru Formula 1. Cei care o (şi ne) însuflețesc au sărbătorit 60 de ani de cînd s-a acordat primul premiu unui împătimit de viteză. Un prieten care s-a lipit de cîteva zile de blogul meu, mi-a sugerat ieri dimineață să scriu un articol despre asta. I-am refuzat (politicos, sper) sugestia. Ce legătură poate fi între viteză şi cancer? m-am gîndit eu.
Fraților, nu e de glumă, sîntem tot mai puțini …
E adevărat că la naştere sîntem (cu puțin) mai mulți decît ele. Însă apoi tot felul de lucruri se întîmplă de-a lungul călătoriei noastre în timp şi spațiu la bordul frumoasei planete albastre. Astfel încît tot mai puțini băieți ajungem bărbați.
S-a născut într-o familie sărmană dar a ajuns regele jazzului. Şi deşi a crescut singur, a ajuns cunoscut de o lume întreagă.
Povestea ei e cu atît mai impresionantă cu cît, pe lîngă campania profesională dusă la lumina zilei, Monica a purtat în subteran şi o luptă personală, poate chiar mai importantă decît prima. Asta pentru că încă de tînără a fost diagnosticată cu un cancer de col al cărui spectru a urmărit-o toată viața.
Am tot vorbit despre Corina şi despre lupta ei cu cancerul. Povestea ei este una care poate să inspire şi să motiveze. Dar nu este nici pe departe singura.
Dana Deac era director al TVR 1 cînd a fost diagnosticată cu cancer de sîn. Un diagnostic care nu a apărut de la început, fapt ce a întîrziat începerea tratamentului. Un diagnostic care i-a schimbat destinul, după cum spune chiar ea.
Totul pînă la sănătate, nu-i aşa? De fiecare dată cînd ne îmbolnăvim, chiar dacă e vorba despre o problemă minoră de sănătate, primul gînd care ne vine în minte este: unde găsesc un doctor bun? Cu atît mai mult dacă vorbim despre cancer.
