… sau artă la pachet. I-au trebuit omului mii, chiar zeci de mii de ani de evoluție ca să ajungă mare (şi tare). În tot acest răstimp a mîncat – cu mici variații – cam aceleaşi lucruri, preparate – cu oareşce îmbunătățiri – cam în acelaşi mod. Hrana, dintotdeauna greu de procurat, a fost prețuită de strămoşii noştri mai mult decît orice altceva, iar drept urmare nici o masă – eveniment aproape sacru pentru întreaga familie – nu începea fără o rugăciune.
Am tot discutat în ultima vreme despre alimente şi despre rolul acestora în sănătatea noastră. Despre cum felul în care ne hrănim ne influențează viața. Despre cîteva principii de alimentație pe care trebuie să le urmărim pentru a evita să ne îmbolnăvim de cancer. Am prezentat chiar şi o listă cu cinci dintre “băieții răi”, anume alimente de care ar fi bine să ne ferim. Am văzut, cu alte cuvinte, partea goală a paharului. Haideți să vedem acum şi partea plină a acestuia.
… ca să-ți spun cine eşti. Eventual de ce (poți să) te îmbolnăveşti. Sau, în varianta optimistă, de ce (poți să) te vindeci. Căci o povață de la tăicuța Hipocrate ne îndeamnă să învățăm să folosim alimentele drept medicamente. Cum e posibil aşa ceva? Din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit ceea ce le-a oferit natura pentru a se obloji de diverse boli.
L-am remarcat în primul rînd pentru eleganța pe care o arăta în folosirea limbii române. Şi mai ales pentru faptul că vorbirea sa era completamente lipsită de supărătoarele “ă” şi “î” cu care cei mai mulți dintre noi ne “împodobim” cele mai simple enunțuri.
Ce e bun ori e imoral ori e ilegal ori îngraşă. În plus, aş mai adăuga eu, a fost deja descoperit, inventat sau cugetat. Ca şi enunțul din titlu, pe care mi-ar fi plăcut să-l pot zice eu primul. Din păcate nu se mai poate, pentru că a fost spus deja de către altcineva. Un tip pe nume Hipocrate, care a trăit cu mulți, mulți ani în urmă.
… drăguță mioară? Se vorbeşte mult despre sentimentul mioritic al ființei propriu poporului român. De multe ori cu o disperare surdă şi neputincioasă, care confirmă încă o dată implacabilul destin care se pare că ne-a fost hărăzit. Orice am face – părem să fi căzut deja de acord la nivel național – nu are nici un rost, sîntem iremediabil condamnați şi e prin urmare complet inutil să mai încercăm ceva, orice.
Am tot vorbit despre cum am ajuns să ne hrănim într-un timp care parcă nu mai are răbdare cu noi. Sîntem grăbiți, sîntem nepăsători, sîntem teribil de naiv de inconştienți. Ne luăm sănătatea ca de la sine înțeleasă şi nu acceptăm nici în ruptul capului că ni se poate întîmpla ceva rău. Altora poate, nouă în nici un caz.
Să nu scoți un cîine afară din casă. Un cîine poate nu, dar un om da. De fapt nici nu trebuie să-l scoți, că iese el singur. Spuneam ieri că, mînată de căldură, România se va muta probabil în acest sfîrşit de săptămînă la mare. Sau mă rog, cea mai mare parte a ei. Cu cățel, cu purcel, cu copil cu tot.
Sau breaking news, mai pe englezeşte: Dragi cititori de bloguri, întrerupem preț de o postare monotonul nostru excurs despre cancer pentru a vă prezenta o proaspătă (azi a ieşit, azi v-o livrez şi eu) şi deosebit de interesantă ştire despre, ați ghicit, cancer.
Nu, nu e marți 13. Şi nici pisicile negre nu s-au înmulțit peste noapte. E doar o vineri oarecare de august (întîmplător 13, e-adevărat) în care soarele pare că a luat-o razna. Iar cifra zilei nu e nici pe departe fatidicul 13, ci (lipsitul de orice semnificație număr) 38. Pentru că pînă aici se va aventura mercurul din termometru în (ceea ce toată lumea anunță a fi) cea mai călduroasă zi din România acestui an.
Uitîndu-mă în urmă, nu pot să spun că mă prăpădesc după perioada petrecută în armată. Însă unul dintre meritele experiențelor de viață mai puțin plăcute este acela că ne învață să prețuim altfel micile bucurii pe care aceasta ni le rezervă totuşi. Un astfel de moment a apărut atunci cînd unitatea în care îmi făceam stagiul militar a trebuit să-şi reîmprospăteze stocurile strategice de biscuiți. Iar stocurile vechi au fost date la consum. Poate nu pare, însă prin comparație cu mîncarea oferită de o popotă, biscuiții sînt o adevărată delicatesă.
Zahărul. Probabil că sînt puține invenții umane atît de larg folosite şi de (aparent) inofensive, dar care în acelaşi timp să genereze atîtea probleme de sănătate. Şi cu siguranță că nu există o cale mai “dibace” de a-l descărca direct peste un pancreas din ce în ce mai blazat şi mai lipsit de apărare decît prin intermediul băuturilor răcoritoare (carbogazoase sau nu).
Am tot vorbit despre băuturile răcoritoare şi despre cei doi reprezentanți de categorie grea ai acestora: Coca-Cola şi Pepsi-Cola. Despre efectele nefaste asupra sănătății pe care le are consumul necontrolat al acestor băuturi, inclusiv un risc crescut de a ne îmbolnăvi de cancer. Am stabilit fără putință de tăgadă că, în urma luptei lipsite de menajamente dintre cei doi giganți, cei care pierd sîntem noi, care doar îi încurajăm de pe margine. În timp ce ei cu siguranță nu pierd.
Şi a fost apoi ziua de 9 august 1945. Iar în acea zi cea mai avansată, cea mai civilizată, cea mai democrată, ba chiar – după cum singură se prezintă – cea mai morală națiune a lumii a aruncat o altă bombă atomică. De data asta asupra unui oraş numit Nagasaki.
… jucată de un japonez. Dar nu cu un revolver, ci cu bomba atomică. Două, mai precis. Americane, desigur. Hibakusha este un cuvînt japonez care îi desemnează pe cei care au supraviețuit bombei atomice. Termenul înseamnă “oamenii afectați de explozie”.
Este titlul unui cîntecel al lui Tom Ze, un artist brazilian cu un destin aparte. Nu am încercat să aflu ce încearcă Tom să ne transmită prin muzica sa (piesa e în limba portugheză), ce anume l-a deranjat în activitatea distinsei organizații, însă pot să-i înțeleg supărarea.
Ştefana este numele mamei mele, iar astăzi ar fi fost ziua ei de naştere. Pe care am fi sărbătorit-o probabil împreună. Doar că …
Hiroshima. Pînă în ziua de 6 august 1945 era doar un nume de oraş japonez. Începînd cu acea zi nefastă a istoriei a devenit un simbol. Primul oraş care a cunoscut direct nenorocirea unui bombardament atomic, Hiroshima a renăscut (la propriu) din propria cenuşă. La 65 de ani de la tragedie, Hiroshima este iarăşi un oraş normal, ca atîtea altele din Japonia sau din restul lumii.
Mereu şi mereu. Discret şi aristocratic, aşa cum şi-a trăit şi viața, Motzu revine fără încetare din lumea de dincolo în gîndurile celor care l-au admirat, fie că l-au înțeles, fie că nu. De ziua morții, de ziua naşterii, ca şi de toate celelalte zile ale anului, Motzu se află printre noi.
Zilele astea rulează pe televizor o reclamă care încurajează consumul de lapte. De preferat la cutie, pentru că, nu-i aşa, e selectat, controlat, sterilizat. Şi frumos ambalat, desigur. Îmi amintesc de copilărie, de zilele petrecute la bunicii de la țară. De momentele de început ale serii cînd veneau vacile de la păscut. Bunica mea apărea imediat cu un scăunel şi cu o găleată albă pe care o aşeza între picioarele vacii, chiar sub uger. Apoi începea să mulgă laptele strîns peste zi. Un lapte alb-galben, de consistență păstoasă, care făcea o spumă ce emana prospețime şi sănătate. Iar bunica mai avea ceva pregătit de fiecare dată: o cană cu care la sfîrşit ne dădea nouă, nepoților, să bem din laptele cald şi gustos.
