Ne-a intrat în case ani la rînd (din păcate doar pe micul ecran) arătîndu-ne din toate pozițiile – împreună cu bunele ei prietene Carrie, Samantha și Charlotte – cam cum stă treaba cu sexul, în (exagerat de) popularul serial intitulat, normal, “Totul despre sex”.
Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
(sau cum nu am devenit donator de sînge)
Am fost azi să donez sînge. Pe de o parte din dorința de a (și) face ceva pentru oamenii despre care tot scriu. Iar pe de alta ca să văd care e soarta unei entuziaste campanii – luată la întîmplare – lansată pe bloguri. Nu m-am așteptat să fiu întîmpinat cu un covor roșu. Nici cu o sticlă de vin roșu, ca să nu mai zic că nici măcar cu o floare (tot roșie, conform promisiunii unuia dintre promotorii acțiunii). Însă nu era nici măcar … nimeni.
Astăzi 4 februarie e Ziua Mondială a Cancerului. Prilej cu care aflu despre o inițiativă într-adevăr de substanță. Respectiv o acțiune de donare de sînge pentru pacienții cu cancer la care sînt invitați toți cei cu dare de inimă.
Că tot vorbirăm ieri despre cancerul de piele: un nou anunț, iată, din seria de promisiuni pentru bolnavii de cancer care “au acum un nou medicament care să-i ajute să învingă boala.” Se numește Erivedge (substanța activă este vismodegib) și tocmai a fost aprobat în Statele Unite potrivit unei proceduri de evaluare prioritară de către FDA (Food and Drug Administration). Erivedge este indicat la pacienții cu carcinom cu celule bazale (cea mai întîlnită formă de cancer de piele după melanomul malign, potențial curabilă) în stadiu avansat și se prezintă sub forma unor capsule cu administrare o dată pe zi.
Ne-o confirmă – încă o dată – un studiu care a cercetat obiceiurile copiilor și adolescenților americani privind expunerea la soare. “Țara arde și baba se piaptănă!” sau, mai în ton cu ce se întîmplă zilele astea, “Țara e sloi iar doctorul prinde fluturi!” ar putea, pe bună dreptate, susține unii cititori ceva mai cîrcotași.
Cînd vine vorba despre transplant, toată lumea știe cît de greu se poate găsi un donator. Nici măcar pentru rinichi – chiar dacă se poate trăi o viață cvasi-normală cu unul singur – nu e simplu, ca să nu mai vorbesc despre inimă, plămîni sau ficat (chiar dacă în cazul ficatului te mai descurci și cu un transplant parțial, vezi cazul lui Cristi Minculescu).
A scăpat (probabil) de-a lungul vieții din mai multe comploturi, războaie și alte calamități (mai mult sau mai puțin naturale) decît am considera noi astăzi normal. Doar pentru a ajunge – la venerabila, pentru acele vremuri, vîrstă de 40 spre 50 de ani – să moară de un banal cancer de prostată (cu tot cu metastaze osoase). E, oficial, “deținătorul” celui mai vechi cancer cunoscut în istorie.
De statul român mai greu. Am dat azi peste o situație fix ca la noi. Pentru impardonabila vină de a se fi îmbolnăvit de cancer (și, mai ales, pentru tupeul nemaiîntîlnit de a se fi vindecat), o femeie este în sfîrșit pusă la punct așa cum se cuvine de către chiar statul român.
Ei bine – și oarecum contrar a ceea ce se credea îndeobște – se pare că da. E vorba despre o mumie egipteană veche de 2.200 de ani căreia cercetători de la Universitatea Americană din Egipt i-au descoperit o tumoră. Care tumoră s-a dovedit a fi un cancer de prostată, posibila cauză de deces a bărbatului aflat undeva în jurul vîrstei de 40 de ani.
Am dat din întîmplare cu cîteva zile în urmă peste o știre spectaculoasă: primul ecograf 4D este deja instalat și pregătit să depisteze, în doar 2 minute, cancerul de sîn la femeile din România! Recunosc că, plictisit de viața monotonă în (doar) 3D pe care o duc dintotdeauna, am avut subit un acces de curiozitate.
“Aș face orice ca să mă vindec!” Lucrul pe care îl spun sau îl gîndesc la un moment dat cei mai mulți – dacă nu toți – dintre oamenii puși în fața unui diagnostic de cancer. Este așa-numita fază de “negociere”, unul dintre stadiile – identificate de către renumita cercetătoare elvețiană Elisabeth Kübler-Ross în modelul cu același nume – prin care trec pacienții cu boli terminale în procesul de acceptare a situației și de adaptare la consecințele acesteia.
Închei mica epopee de început de secol 21 cu cîteva runde dintr-un adevărat turnir al ideilor pe care cei doi aprigi și ireconciliabili oponenți le-au schimbat cu această ocazie. “McDonald’s nu se potrivește cu brandul de sănătate și bunăstare din Loma Linda” spune doctorul Wayne Dysinger, șeful catedrei de medicină preventivă a facultății de medicină.
Revin la povestea asaltului McDonald’s asupra micii comunități din Loma Linda. Care comunitate, cu ideile ei fixe despre ce înseamnă o viață sănătoasă, nu vrea decît să fie lăsată în pace. Pentru că, desuete sau nu, aceste concepții i-au adus micului oraș californian (circa 21.000 de suflete) un nesperat loc în clubul extrem de select al așa-numitelor “zone albastre”.
După ce a fost nevoit să plece cu coada între picioare din Bolivia, McDonald’s se mai împiedică o dată rușinos, de data asta chiar în bătătura proprie. Loma Linda este un orășel din California, Statele Unite, al cărui nume în spaniolă înseamnă chiar “Colina frumoasă”. Se pare însă că nu numai frumoasă, ci și sănătoasă, devreme ce locuitorii ei – o comunitate adventistă – țin la (cel mai) mare preț sănătatea lor.
Scriam în octombrie anul trecut despre Pinktober în Fiji (marcarea lunii pentru conștientizarea cancerului de sîn). Mărturisesc privind în urmă că nu mi-a fost atunci prea clar de ce, dintre toate țările lumii, fusese aleasă de către agențiile de știri pentru marcarea momentului o minusculă insulă de la capătul Pămîntului.
Am construit acest proiect din dorința de a aduce vorbitorilor de limba română o resursă de informare despre cancer cît mai completă și cît mai obiectivă. O resursă căreia eu – și, sînt sigur, foarte mulți conaționali afectați de cancer – îi resimțim încă lipsa.
Lucica Bunghez este un nume care nu spune nimic celor mai mulți dintre noi. Cu atît mai puțin avem, cei mai mulți, cunoștință despre evenimentul pe care îl sărbătorește ea astăzi. Acum opt ani, Lucica pierdea, în decurs de doar cîteva ore, două treimi din greutate.
Păi da, că după semnalul îngrijorător dat de francezi, urmat de reacția promptă a brazilienilor, americanii au realizat că au și ei aceeași problemă (în fond, firma franceză producătoare a, mai nou, hulitelor implanturi mamare era numărul trei mondial la data izbucnirii scandalului). Iar cum la ei nu se pune problema ca statul să ramburseze ceva (decît, eventual, în urma unui răsunător proces preluat de toate rețelele mari de televiziune, reflectat apoi într-un best-seller literar urmat de o strălucitoare ecranizare la Hollywood) au venit cu o altă propunere.
Da, da, ați înțeles bine. Asta pentru că, foarte probabil, bătrînul Mac va fi trebui să le vorbească cetățenilor ruși pe limba lor. Mai exact, să le spună acestora de-a fir a păr ce conțin produsele pe care el le comercializează drept mîncare.
