După schnaps-ul de noapte-bună de ieri, e momentul pentru un mic dejun periculos de bun. Bun pentru papilele gustative, periculos pentru pancreas, inimă, ficat, colon, etc. Ale noastre, toate, nu ale lor. Căci ei îşi încasează frumuşel profitul şi se “regalează” apoi, mai mult ca sigur, prin tot felul de restaurante chic, cu un meniu, fără îndoială, mult mai soft.
Uită că viața e grea. Aşa ne învață unul din multele cîntece de pahar din simpatica noastră cultură poporeană. “Băutura e bună, însă trebuie să te ții de ea”, ne asigură o altă maximă de largă circulație orală, transmisă cu sfințenie din generație în generație.
Am zis! Mă alătur celor trei curajoşi care s-au hotărît ieri să renunțe la ele. Dar pentru că eu nu fumez, nu pot să renunț decît, cel mult, la cele din capul meu. Drept pentru care voi lua o pauză în campania mea anti-fumat.
Dar nu, nu de fumul de la numeroasele şi interminabilele (parcă) incendii cu care ne umple în fiecare vară ecranele buletinelor de ştiri. Căci acelea, cu sau fără intervenția competentă a pompierilor, se sting oricum o dată cu încheierea sezonului. E vorba de un alt fum, mult mai insidios, mult mai persistent şi, drept urmare, mult mai periculos.
Cortina se lăsa aşadar peste episodul trecut exact la momentul în care intrau în scenă doctorii. Dar care intrau nu ca să salveze ce mai era de salvat, ci ca să mai arunce şi ei o perdea de fum, atît cît să sporească şi mai mult confuzia şi să mai prelungească un pic agonia.
Tutunul, cadoul băştinaşilor din Lumea Nouă către coana Europa (răspîndit apoi democratic de aceasta pe la restul de aborigeni), nu încetează să (mă) uimească prin succesul fulminant cu care s-a insinuat în viața noastră. Venită pe meleagurile noastre împreună cu porumbul şi cartoful cu aceeaşi cursă transatlantică, planta de tutun e singura dintre cele trei care a atins statutul de vedetă.
Se administrează prin inhalare (fum de țigară, trabuc, pipă, narghilea), prizare, sau mestecare. Activ sau pasiv. O dată, de două, de trei ori pe zi sau la nevoie, pe termen nedefinit. Se poate procura de la chioşcul de la colțul străzii (cu timbru) sau de la furnizorii ambulanți din piețe (fără timbru şi mult mai ieftin). Eventual gratis, la mîna a doua, prin vreun bar sau ceva. Cam aşa ar suna o recomandare (rețetă?) de la medic pentru un “tratament” cu tutun.
Dar nu, nu ca să lovească din nou, precum în filmele americane de succes (era să scriu “proaste”, însă am evitat în ultima clipă). Este vorba despre o ştire care ne de la cercetătorii din Taiwan (tot un dragon, dar mai mititel aşa). Care cercetători, chiar dacă nu se compară cu mult mai celebrii lor colegi englezi, cercetează şi ei. Astfel au ajuns la o concluzie pe jumătate bună şi pe jumătate rea.
Am tot insistat pe “binefacerile” fumatului. De care fiecare dintre noi poate alege să se “bucure”, în virtutea liberului arbitru. Invers, cei care nu savurează deliciile fumatului au opțiunea – chiar dacă un pic mai dificilă – să îşi păstreze plămînii cît de cît mai curați. O misiune mai grea în acest sens au copiii cu părinți fumători, însă cumva-cumva se pot şi ei descurca, la o adică.
Întotdeauna va exista o cerere pentru lucrurile folosite, deoarece mereu vor fi oameni care vor găsi un uz pentru ceea ce vînd sau aruncă alții. Există maşini la mîna a doua, mobilă la mîna a doua, biciclete la mîna a doua, ba chiar şi – chiar dacă unii le-ar considera obiecte prea personale pentru o asemenea ipostază – haine la mîna a doua. Aceasta din urmă e valabilă mai ales pentru România, însă la ce te-ai putea aştepta de la o țară de mîna a doua, ca cea în care am fost anunțați de curînd că ne ducem zilele.
Nici acolo nu se vor mai putea ascunde. Cine anume? Vedem îndată. China este fără îndoială o țară mare. Asemuirea ei cu un dragon – animalul mitic preferat al poporului chinez – nu reprezintă, în opinia mea cel puțin, o exagerare prea mare. Prin comparație, România poate fi considerată – cu indulgență – o țară medie. Un fel de balaur, ca să rămînem pe tărîmul basmelor. Iar ca să mergem pînă la capătul exercițiului comparativ, Finlanda e fără doar şi poate o țară mică. Cam ca un şerpişor, aşa.
Vă plac cifrele mari? Atunci citiți mai departe. Sînt 300 de milioane de fumători în China. Adică ceva mai mult de jumătate din populația masculină, la care se adaugă, din păcate, o felie din ce în ce mai rotundă din cea feminină. Un milion dintre aceştia mor în fiecare an din cauza bolilor asociate fumatului.
… dăunează grav sănătății. Acum, că am stabilit că o conservă de supă poate fi şi artă, să vedem ce ne mai aduce ea bun. După surpriza cu floricelele de porumb, ar fi cazul să ne obişnuim să citim mai cu atenție etichetele de pe produsele alimentare. Să mergem aşadar direct la sursă ca să vedem ce mai mîncăm (am ales supa de roşii pentru că e cea mai reprezentativă).
Poate ați crezut că exagerez cînd am numit artă o serie de tablouri înfățişînd cutii de supă. Poate că dacă da sau poate că nu. Dar haideți să vedem cîteva fapte.
… sau artă la pachet. I-au trebuit omului mii, chiar zeci de mii de ani de evoluție ca să ajungă mare (şi tare). În tot acest răstimp a mîncat – cu mici variații – cam aceleaşi lucruri, preparate – cu oareşce îmbunătățiri – cam în acelaşi mod. Hrana, dintotdeauna greu de procurat, a fost prețuită de strămoşii noştri mai mult decît orice altceva, iar drept urmare nici o masă – eveniment aproape sacru pentru întreaga familie – nu începea fără o rugăciune.
… drăguță mioară? Se vorbeşte mult despre sentimentul mioritic al ființei propriu poporului român. De multe ori cu o disperare surdă şi neputincioasă, care confirmă încă o dată implacabilul destin care se pare că ne-a fost hărăzit. Orice am face – părem să fi căzut deja de acord la nivel național – nu are nici un rost, sîntem iremediabil condamnați şi e prin urmare complet inutil să mai încercăm ceva, orice.
Am tot vorbit despre cum am ajuns să ne hrănim într-un timp care parcă nu mai are răbdare cu noi. Sîntem grăbiți, sîntem nepăsători, sîntem teribil de naiv de inconştienți. Ne luăm sănătatea ca de la sine înțeleasă şi nu acceptăm nici în ruptul capului că ni se poate întîmpla ceva rău. Altora poate, nouă în nici un caz.
Să nu scoți un cîine afară din casă. Un cîine poate nu, dar un om da. De fapt nici nu trebuie să-l scoți, că iese el singur. Spuneam ieri că, mînată de căldură, România se va muta probabil în acest sfîrşit de săptămînă la mare. Sau mă rog, cea mai mare parte a ei. Cu cățel, cu purcel, cu copil cu tot.
Nu, nu e marți 13. Şi nici pisicile negre nu s-au înmulțit peste noapte. E doar o vineri oarecare de august (întîmplător 13, e-adevărat) în care soarele pare că a luat-o razna. Iar cifra zilei nu e nici pe departe fatidicul 13, ci (lipsitul de orice semnificație număr) 38. Pentru că pînă aici se va aventura mercurul din termometru în (ceea ce toată lumea anunță a fi) cea mai călduroasă zi din România acestui an.
Uitîndu-mă în urmă, nu pot să spun că mă prăpădesc după perioada petrecută în armată. Însă unul dintre meritele experiențelor de viață mai puțin plăcute este acela că ne învață să prețuim altfel micile bucurii pe care aceasta ni le rezervă totuşi. Un astfel de moment a apărut atunci cînd unitatea în care îmi făceam stagiul militar a trebuit să-şi reîmprospăteze stocurile strategice de biscuiți. Iar stocurile vechi au fost date la consum. Poate nu pare, însă prin comparație cu mîncarea oferită de o popotă, biscuiții sînt o adevărată delicatesă.
