Dragă cetitorule, a fost odată ca niciodată …
(Iertare să-mi fie, dar e absolut musai să revin, abrupt și în direct, pe firul poveștilor noastre cu ceea ce are toate șansele să devină Povestea poveștilor de la Big Bang istorisire; căci o snoavă mai snoavă ca asta mai rar cetire…)
E atît de greu să aduci o fiinţă la viaţă încît pur şi simplu nu are sens. Şi e atît de cu deosebire şi superb de complicat să menţii o fiinţă în viaţă încît devine de-a dreptul iraţional. Ştiinţa nu are nici cea mai mică problemă să proclame (şi să lucreze cu) lucruri şi concepte iraţionale (vezi, bunăoară, conceptul de număr iraţional sau, poate ceva mai greu de prins, ideea de boală psihică).
Unii cred că într-un cîrnat; iar ca să aibă parte de mai multă (fericire), își burdușesc căruciorul la supermarket; după care pornesc simfonia grătarelor sfîrîitoare;
E ceea ce aud (prea) mulţi oameni loviţi de cancer de la doctorii lor. Chiar dacă doar ei, doctorii sînt cei care nu mai pot face nimic, sau mai exact medicina pe care o practică. Medicină care mai devreme sau mai tîrziu îi pune în poziţia (ba chiar îi obligă, mai exact) să spună acest lucru pacienţilor lor.
sînt bolnav, nu îmi e bine
vreau să mă ridic din boală şi nu ştiu cum
aş schimb ceva şi nu ştiu ce
şi totuşi e atît de uşor, atît de nespus (şi de nesperat) de uşor
tot ceea ce e nevoie pentru a mă vindeca e o simplă întoarcere în sănătate; nu trebuie să schimb nimic pentru că nu e nimic de schimbat
motto: “Am început să înțeleg cîte ceva din ceea ce ştiu.” – Nichita Stănescu
“Din vremuri imemoriale omul a căutat un mîntuitor; iar cînd nu caută un mîntuitor, caută un leac. El crede în paternalism. Vrea să primească ceva pe nimic, fără să ştie că prețul suprem pe care îl plătim vreodată pentru orice e să-l primim de-a gata. (…)
Sau, mai bine zis, cui nu-i e? Tuturor ne e frică de cancer, că doar așa am fost învățați. În fond și la urma urmelor, cancerul omoară.
Vorba Poetului: „Există o singură viață mare la care noi participăm” Căci ce ne-am face noi, muritorii de rînd, fără El? Cine ne-ar mai desluşi nouă înțelesul? Există o singură sănătate mare din care noi ne înfruptăm, l-ar putea completa Doctorul. Doar că …
Maica Rusia se pare că nu știe să glumească. Căci cît de curînd nu le va mai permite fiilor și fiicelor ei să fumeze aiurea, pe unde îi taie pofta. Doar acasă sau în stradă.
Tuturor celor pasionați de povești nemuritoare, căutători neobosiți ai secretului tinereții fără bătrînețe și ai vieții fără de moarte, vă zic: ziua cea mare se apropie. De fapt, s-ar putea să fi și trecut.
Pentru că dacă ar fi, am putea cu toții trăi foarte bine doar cu fum. Ceea ce – o știm și noi foarte bine – nu e cazul. Iar dacă mai aveam vreunul dintre noi vreun dubiu, ar cam fi cazul să-l dăm focului.
Dacă tot sîntem la capitolul “haz de necaz”, atunci să o ținem tot așa. După cum se vede și orice s-ar spune, are și sindromul ăsta cu nume imposibil avantajele lui (sau cel puțin pentru unii). Chiar dacă cei mai mulți dintre beneficiari – precum simpaticul domn din fotografie – nici nu au probabil habar de existența lui.
Nu mi-a venit să cred prima dată cînd am citit știrea. Am revenit apoi de cîteva ori asupra ei și tot nu am înțeles cum de e posibil așa ceva. O citesc acum din nou și mintea mea refuză să priceapă. O tînără de 17 ani pe nume Stacey Irvine din Marea Britanie a trăit timp de 15 ani hrănindu-se doar cu nuggets (bucățele) de pui de la fast-food.
A scăpat (probabil) de-a lungul vieții din mai multe comploturi, războaie și alte calamități (mai mult sau mai puțin naturale) decît am considera noi astăzi normal. Doar pentru a ajunge – la venerabila, pentru acele vremuri, vîrstă de 40 spre 50 de ani – să moară de un banal cancer de prostată (cu tot cu metastaze osoase). E, oficial, “deținătorul” celui mai vechi cancer cunoscut în istorie.
Lucica Bunghez este un nume care nu spune nimic celor mai mulți dintre noi. Cu atît mai puțin avem, cei mai mulți, cunoștință despre evenimentul pe care îl sărbătorește ea astăzi. Acum opt ani, Lucica pierdea, în decurs de doar cîteva ore, două treimi din greutate.
Cum o fi să te culci și cînd te trezești să descoperi că ești de trei ori mai … ușor? Nu, nu e vorba despre nici o rețetă ultra-super-miraculoasă de slăbire. Ci de experiența prin care e trecut acum cîteva zile un vietnamez care, în urma unei operații care a durat mai mult de 13 ore, a rămas fără 82 de kilograme din … propriul său corp.
Spuneam, în ultimele zile ale anului trecut, că America mai pierde un război. Un război dus împotriva unui inamic cel puțin la fel de eluziv ca și terorismul împotriva căruia s-a înverșunat în ultimii ani. Un război (termen care mie nu îmi place, dar care se pare că pe ei îi coafează teribil) dus de data asta pentru viață, în competiția acesteia cu cancerul.
America a pierdut războiul. E vorba despre aceeași Americă pe care o știm cu toții și care nu s-a distins niciodată de-a lungul istoriei printr-o abilitate deosebită de a cîștiga războaie. De fapt, chiar din contră. Și n-ar fi încă nimic dacă ar pierde doar războaiele duse pe fronturi reale – în fond ce caută aia găsește (deocamdată în Iraq, iar în curînd și în Afganistan).
Nu știu voi cum sînteți, dar eu unul nu m-aș urca la volan fără să știu să conduc. Și fără să am un minim habar despre circulația pe drumurile publice. Și fără să verific starea tehnică a mașinii. Și fără să alimentez. Pentru că știu că, cu cît voi fi mai atent la toate aceste lucruri, cu atît îmi vor crește șansele de a ajunge în cele mai bune condiții acolo unde mi-am propus.
Vitaminele sînt, așa cum le spune și numele, niște amine* vitale. Adică niște amine esențiale pentru viață. Sau, altfel spus, amine fără de care viața nu prea poate exista. Cineva s-ar putea gîndi imediat că – din moment ce sînt atît de importante – mai multe vitamine înseamnă mai multă sănătate.
