Tutunul, cadoul băştinaşilor din Lumea Nouă către coana Europa (răspîndit apoi democratic de aceasta pe la restul de aborigeni), nu încetează să (mă) uimească prin succesul fulminant cu care s-a insinuat în viața noastră. Venită pe meleagurile noastre împreună cu porumbul şi cartoful cu aceeaşi cursă transatlantică, planta de tutun e singura dintre cele trei care a atins statutul de vedetă.
Se administrează prin inhalare (fum de țigară, trabuc, pipă, narghilea), prizare, sau mestecare. Activ sau pasiv. O dată, de două, de trei ori pe zi sau la nevoie, pe termen nedefinit. Se poate procura de la chioşcul de la colțul străzii (cu timbru) sau de la furnizorii ambulanți din piețe (fără timbru şi mult mai ieftin). Eventual gratis, la mîna a doua, prin vreun bar sau ceva. Cam aşa ar suna o recomandare (rețetă?) de la medic pentru un “tratament” cu tutun.
Dar nu, nu ca să lovească din nou, precum în filmele americane de succes (era să scriu “proaste”, însă am evitat în ultima clipă). Este vorba despre o ştire care ne de la cercetătorii din Taiwan (tot un dragon, dar mai mititel aşa). Care cercetători, chiar dacă nu se compară cu mult mai celebrii lor colegi englezi, cercetează şi ei. Astfel au ajuns la o concluzie pe jumătate bună şi pe jumătate rea.
Am tot insistat pe “binefacerile” fumatului. De care fiecare dintre noi poate alege să se “bucure”, în virtutea liberului arbitru. Invers, cei care nu savurează deliciile fumatului au opțiunea – chiar dacă un pic mai dificilă – să îşi păstreze plămînii cît de cît mai curați. O misiune mai grea în acest sens au copiii cu părinți fumători, însă cumva-cumva se pot şi ei descurca, la o adică.
Întotdeauna va exista o cerere pentru lucrurile folosite, deoarece mereu vor fi oameni care vor găsi un uz pentru ceea ce vînd sau aruncă alții. Există maşini la mîna a doua, mobilă la mîna a doua, biciclete la mîna a doua, ba chiar şi – chiar dacă unii le-ar considera obiecte prea personale pentru o asemenea ipostază – haine la mîna a doua. Aceasta din urmă e valabilă mai ales pentru România, însă la ce te-ai putea aştepta de la o țară de mîna a doua, ca cea în care am fost anunțați de curînd că ne ducem zilele.
Nici acolo nu se vor mai putea ascunde. Cine anume? Vedem îndată. China este fără îndoială o țară mare. Asemuirea ei cu un dragon – animalul mitic preferat al poporului chinez – nu reprezintă, în opinia mea cel puțin, o exagerare prea mare. Prin comparație, România poate fi considerată – cu indulgență – o țară medie. Un fel de balaur, ca să rămînem pe tărîmul basmelor. Iar ca să mergem pînă la capătul exercițiului comparativ, Finlanda e fără doar şi poate o țară mică. Cam ca un şerpişor, aşa.
Vă plac cifrele mari? Atunci citiți mai departe. Sînt 300 de milioane de fumători în China. Adică ceva mai mult de jumătate din populația masculină, la care se adaugă, din păcate, o felie din ce în ce mai rotundă din cea feminină. Un milion dintre aceştia mor în fiecare an din cauza bolilor asociate fumatului.
Elisabeth Kübler-Ross nu e unul din numele ne fac să tresărim. Să ne gîndim bunăoară doar la tiza ei, Elizabeth Taylor. Sau Liz, pentru apropiați. A cărei viață zbuciumată, atît în plan profesional cît şi – mai ales – personal, i-a adus deja de multă vreme un incontestabil statut de celebritate. Iar ca urmare numele ei înseamnă ceva pentru mai fiecare dintre noi. Prin comparație, Elisabeth (Kübler-Ross) nu e decît o cenuşăreasă. Oare?
… dăunează grav sănătății. Acum, că am stabilit că o conservă de supă poate fi şi artă, să vedem ce ne mai aduce ea bun. După surpriza cu floricelele de porumb, ar fi cazul să ne obişnuim să citim mai cu atenție etichetele de pe produsele alimentare. Să mergem aşadar direct la sursă ca să vedem ce mai mîncăm (am ales supa de roşii pentru că e cea mai reprezentativă).
Poate ați crezut că exagerez cînd am numit artă o serie de tablouri înfățişînd cutii de supă. Poate că dacă da sau poate că nu. Dar haideți să vedem cîteva fapte.
… sau artă la pachet. I-au trebuit omului mii, chiar zeci de mii de ani de evoluție ca să ajungă mare (şi tare). În tot acest răstimp a mîncat – cu mici variații – cam aceleaşi lucruri, preparate – cu oareşce îmbunătățiri – cam în acelaşi mod. Hrana, dintotdeauna greu de procurat, a fost prețuită de strămoşii noştri mai mult decît orice altceva, iar drept urmare nici o masă – eveniment aproape sacru pentru întreaga familie – nu începea fără o rugăciune.
Am tot discutat în ultima vreme despre alimente şi despre rolul acestora în sănătatea noastră. Despre cum felul în care ne hrănim ne influențează viața. Despre cîteva principii de alimentație pe care trebuie să le urmărim pentru a evita să ne îmbolnăvim de cancer. Am prezentat chiar şi o listă cu cinci dintre “băieții răi”, anume alimente de care ar fi bine să ne ferim. Am văzut, cu alte cuvinte, partea goală a paharului. Haideți să vedem acum şi partea plină a acestuia.
… ca să-ți spun cine eşti. Eventual de ce (poți să) te îmbolnăveşti. Sau, în varianta optimistă, de ce (poți să) te vindeci. Căci o povață de la tăicuța Hipocrate ne îndeamnă să învățăm să folosim alimentele drept medicamente. Cum e posibil aşa ceva? Din cele mai vechi timpuri oamenii au folosit ceea ce le-a oferit natura pentru a se obloji de diverse boli.
L-am remarcat în primul rînd pentru eleganța pe care o arăta în folosirea limbii române. Şi mai ales pentru faptul că vorbirea sa era completamente lipsită de supărătoarele “ă” şi “î” cu care cei mai mulți dintre noi ne “împodobim” cele mai simple enunțuri.
Ce e bun ori e imoral ori e ilegal ori îngraşă. În plus, aş mai adăuga eu, a fost deja descoperit, inventat sau cugetat. Ca şi enunțul din titlu, pe care mi-ar fi plăcut să-l pot zice eu primul. Din păcate nu se mai poate, pentru că a fost spus deja de către altcineva. Un tip pe nume Hipocrate, care a trăit cu mulți, mulți ani în urmă.
… drăguță mioară? Se vorbeşte mult despre sentimentul mioritic al ființei propriu poporului român. De multe ori cu o disperare surdă şi neputincioasă, care confirmă încă o dată implacabilul destin care se pare că ne-a fost hărăzit. Orice am face – părem să fi căzut deja de acord la nivel național – nu are nici un rost, sîntem iremediabil condamnați şi e prin urmare complet inutil să mai încercăm ceva, orice.
Am tot vorbit despre cum am ajuns să ne hrănim într-un timp care parcă nu mai are răbdare cu noi. Sîntem grăbiți, sîntem nepăsători, sîntem teribil de naiv de inconştienți. Ne luăm sănătatea ca de la sine înțeleasă şi nu acceptăm nici în ruptul capului că ni se poate întîmpla ceva rău. Altora poate, nouă în nici un caz.
Să nu scoți un cîine afară din casă. Un cîine poate nu, dar un om da. De fapt nici nu trebuie să-l scoți, că iese el singur. Spuneam ieri că, mînată de căldură, România se va muta probabil în acest sfîrşit de săptămînă la mare. Sau mă rog, cea mai mare parte a ei. Cu cățel, cu purcel, cu copil cu tot.
Sau breaking news, mai pe englezeşte: Dragi cititori de bloguri, întrerupem preț de o postare monotonul nostru excurs despre cancer pentru a vă prezenta o proaspătă (azi a ieşit, azi v-o livrez şi eu) şi deosebit de interesantă ştire despre, ați ghicit, cancer.
Nu, nu e marți 13. Şi nici pisicile negre nu s-au înmulțit peste noapte. E doar o vineri oarecare de august (întîmplător 13, e-adevărat) în care soarele pare că a luat-o razna. Iar cifra zilei nu e nici pe departe fatidicul 13, ci (lipsitul de orice semnificație număr) 38. Pentru că pînă aici se va aventura mercurul din termometru în (ceea ce toată lumea anunță a fi) cea mai călduroasă zi din România acestui an.
