Iaca poznă cum am fost prins în flagrant taman cînd vărsam mai abitir lacrimi de crocodil pentru mioritica noastră țărișoară. Ziceam că nu s-au inventat încă suportul și consilierea psihologică pentru bolnavii de cancer din România (cele adevărate, că altminteri putem la fel bine să susținem că avem și autostrăzi).
Lumea evoluează, nu prea ai ce să-i faci. Bunăoară, de la anticul și demodatul “pîine și circ” am ajuns la mult mai modernul, chiar high-tech-ul, “medicamente și circ”. Iar dacă cel dintîi a făcut audiențe record în Colosseum-ul de la Roma, cel din urmă rupe și el hălci frumușele de rating prin televiziunile urmașilor lui Traian din România.
Cînd vine vorba despre transplant, toată lumea știe cît de greu se poate găsi un donator. Nici măcar pentru rinichi – chiar dacă se poate trăi o viață cvasi-normală cu unul singur – nu e simplu, ca să nu mai vorbesc despre inimă, plămîni sau ficat (chiar dacă în cazul ficatului te mai descurci și cu un transplant parțial, vezi cazul lui Cristi Minculescu).
Am dat din întîmplare cu cîteva zile în urmă peste o știre spectaculoasă: primul ecograf 4D este deja instalat și pregătit să depisteze, în doar 2 minute, cancerul de sîn la femeile din România! Recunosc că, plictisit de viața monotonă în (doar) 3D pe care o duc dintotdeauna, am avut subit un acces de curiozitate.
Am construit acest proiect din dorința de a aduce vorbitorilor de limba română o resursă de informare despre cancer cît mai completă și cît mai obiectivă. O resursă căreia eu – și, sînt sigur, foarte mulți conaționali afectați de cancer – îi resimțim încă lipsa.
Cum o fi să te culci și cînd te trezești să descoperi că ești de trei ori mai … ușor? Nu, nu e vorba despre nici o rețetă ultra-super-miraculoasă de slăbire. Ci de experiența prin care e trecut acum cîteva zile un vietnamez care, în urma unei operații care a durat mai mult de 13 ore, a rămas fără 82 de kilograme din … propriul său corp.
O știre tăcută precum un anunț despre starea vremii: a murit Leonida Lari. Poet și publicist, Leonida s-a stins din viață la Chișinău, în urma unui cancer. Eu unul, recunosc, nu i-am citit nici o poezie.
Am adus vorba ieri despre suportul pe care îl primesc (sau nu) pacienții cu cancer din România. Iar aici aș vrea să fac o distincție. Prin suport înțeleg toate acele activități, servicii și resurse pe care un pacient cu cancer le poate accesa în scopul de a-și grăbi vindecarea și reintegrarea în familie și în societate. Asta spre deosebire sau, mai exact, pe lîngă îngrijirea medicală directă de care beneficiază aceștia în spitale sau cabinete medicale.
E un subiect delicat și, pentru cei mai mulți dintre noi, deloc familiar. Iar asta nu pentru că nu am avea fiecare dintre noi vreo rudă, vreun prieten sau poate doar un cunoscut care să fi trecut la un moment dat prin această experiență. Nu, ci pur și simplu pentru faptul că în România conceptul nu a reușit (încă) să își cîștige un loc.
Dragi, cititori,
Întrerupem pentru o zi şirul dezvăluirilor despre cancer pentru o ştire de maximă importanță pentru omenire. Se pare că o nouă specie este pe cale de dispariție. Şi nu vorbim aici despre vreo specie exotică precum găina cu coc sau şarpele cu pene. De fapt e mai degrabă o subspecie – chiar una foarte apropiată nouă – anume cea a beutorilor de tutun. Sau a purtătorilor de aură din fum albastru, vorba poetului. Sau, dacă vreți, a concitadinilor cu alimentare pulmonară hibridă – jumătate aer, jumătate fum (de țigară, normal, că doar e mai scump).
Veste proastă: România se află pe primul loc la decese din cauza cancerului de col uterin, mai precis 2.000 de românce mor anual de această boală. Veste bună: se pare că e singura formă de cancer care poate fi complet vindecată, dacă este depistată la timp. Veste proastă: cancerul de col uterin nu manifestă simptome. Veste bună: printr-un simplu control la ginecologie pentru testul Papanicolau se poate depista la timp.
Am fost plecat pentru două zile în oraşul meu de baştină pentru a rezolva nişte probleme ivite pe nepusă masă. Astăzi, pe drumul de întoarcere, priveam cîmpurile agricole pe care le tăia şoseaua. Pe măsură ce mă apropiam de marele oraş, dintre culturile frumos rînduite răsăreau tot mai multe hale şi clădiri moderne care rupeau armonia vegetală. Pe una din ele, din goana maşinii, retina mea a adăstat pe un cuvînt o fracțiune de timp suficient de mare pentru ca acesta să capete un sens: Monsanto.
Doi prieteni moscoviți se întîlnesc pe strada Arbat*. Unul dintre ei cu o cravată nouă, abia cumpărată. – Frumoasă cravată, cît ai dat pe ea? îl întreabă amicul lui. – Am luat-o de la magazinul cutare cu 300 de euro, se făleşte acesta. – Te-ai grăbit amice, au la buticul de peste drum la fel cu 400! replică primul.
Se întîmplă la Piatra-Neamț, în România (şi, după cum pretind unii, în chiar Uniunea Europeană). Un om este bolnav de cancer în fază terminală. Soția lui dă anunț în ziarul local pentru ajutor. Dar nu pentru a-şi duce soțul la tratament, e prea tîrziu pentru asta.
Am trecut ieri acest blog pe un domeniu nou, mai simplu şi – cel puțin aşa sper – mai flexibil şi mai generos în opțiuni. Nu se compară nici pe departe cu o mutare la casă nouă. Dar chiar şi aşa, după doar o mînă de var, orice gospodar simte nevoia să se oprească pentru o clipă, să tragă aer în piept şi să privească în urmă la ceea ce a realizat pînă în momentul respectiv. Ca să înțeleagă dacă e bine ce a făcut deja şi să găsească cea mai bună cale pentru a merge mai departe. Pînă şi Creatorul a procedat aşa la începutul lumii şi se dovedeşte, iată, că nu a greşit, motiv pentru care mă grăbesc şi eu să-i urmez exemplul.
O întrebare dificilă, cu un răspuns nu tocmai simplu de dat. Însă cel puțin pentru acest sfîrşit de săptămînă răspunsul ne este mult mai la îndemînă.
Nu cred să existe zilele astea vreo imagine mai potrivită decît cea a Parlamentului României pentru a întruchipa ideea de cenuşiu. Avem mai întîi două decade pline de eforturi asidue de auto-plasare în derizoriu datorate chiar membrilor acestuia – chipurile aleşii poporului. Le urmează cu succes cîțiva ani de denigrare furibundă din partea unei alte instituții cel puțin la fel rizibile – am numit aici preşedinția.
De ceva vreme încoace luna octombrie a căpătat culoarea roz. Şi nu se mai cheamă doar octombrie (sau Brumărel, cum cu duioşie mai e alintată pe la noi prin popor) ci şi “Luna conştientizării cancerului de sîn”. Sau, mai pe înţelesul tuturor, “Breast Cancer Awareness Month”.
Toamna unii numără bobocii. Alții numără doctorii. Atîția cît au mai rămas. Unii mai fac – încă – vinul din strugurii crescuți în via proprie sau pun murături pentru la iarnă. Alții se caută prin doctori, fără să ştie dacă vor mai apuca să bea din vinul nou sau să mănînce de sărbători sărmăluțe învelite în varza tocmai pusă la murat.
Vă mai amintiți de Cuba? Țara aceea mică şi simpatică din Marea Caraibelor, înfiptă ca o in-sulă în coasta Unchiului Sam? Tovarăşa noastră de nădejde – pînă nu de mult – pe drumul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, fiecare pe limba lui piere?
