Sîmbăta trecută am fost la un eveniment discret dar extrem de interesant. Unul dintre evenimentele acelea aproape subterane la care invitațiile se transmit din om în om, printre prieteni sau cunoscuți, şi la care ajung astfel să participe doar un grup restrîns de inițiați.
Aş fi preferat să scriu un articol similar celui de ieri cu referire la țara nostră. În fond, americanii cu problemele lor, noi cu ale noastre.
Din păcate însă nu avem astfel de date. Pentru că în România nu există o colectare sistematică şi serioasă a datelor privind cancerul.
De data asta cu veşti bune.
Cu fiecare an sînt din ce în ce mai puțini oameni care mor din cauza cancerului, cel puțin în SUA. Americanii reuşesc să controleze această teribilă boală cu programe de prevenție eficiente şi cu tratamente din ce în ce mai bune, potrivit unui raport al Societății Americane de Cancer.
În 1982, cu doar un an înainte de a pleca, Nichita Stănescu publica “Noduri şi semne”. În care ne descifra încă o dată lumea creată de el în cuvînt.
Ne inhibă ceea ce nu cunoaştem, ba uneori chiar ne sperie. Mai ales dacă e ceva legat de viața şi de sănătatea noastră. Şi cu atît mai mult dacă e vorba despre cancer.
S-a născut într-o familie sărmană dar a ajuns regele jazzului. Şi deşi a crescut singur, a ajuns cunoscut de o lume întreagă.
Acum, că tot sîntem cetățeni europeni, e bine să ştim şi ce înseamnă asta, ca drepturi şi ca obligații. Cum de obligații ne lovim la tot pasul nu mai insist şi eu, aşa încît azi vom vorbi doar despre drepturi.
Nu întotdeauna o suspiciune sau un diagnostic de cancer se confirmă. Din cînd în cînd lucrurile se termină cu bine.
Mihaela Geoană e un asemenea exemplu. La un moment dat a făcut o mamografie care ridica o suspiciune de cancer de sîn. La recomandarea medicului Mihaela a făcut un set de teste după care a putut să răsufle uşurată. Nu era vorba de cancer, a fost doar o alarmă falsă.
Am dedicat săptămîna care tocmai se încheie unor oameni deosebiți.
Deosebiți prin ceea ce au realizat în viață, fiecare în profesia lui. Deosebiți însă şi printr-o experiență personală similară prin care au trecut cu toții: aceea de a fi diagnosticați cu cancer.
Conduce cu o mînă de fier fotbalul românesc şi i se spune Naşul.
Aşa îl cunoaşte acum toată lumea, deşi a avut în tinerețe o carieră de succes ca jucător de fotbal. Dar care nu se compară cu ceea ce a realizat în această a doua lui viață, aceea de preşedinte al FRF.
“Sunt cel mai frumos din oraşul acesta
Pe străzile pline când ies, nu am pereche”
Povestea ei e cu atît mai impresionantă cu cît, pe lîngă campania profesională dusă la lumina zilei, Monica a purtat în subteran şi o luptă personală, poate chiar mai importantă decît prima. Asta pentru că încă de tînără a fost diagnosticată cu un cancer de col al cărui spectru a urmărit-o toată viața.
Am tot vorbit despre Corina şi despre lupta ei cu cancerul. Povestea ei este una care poate să inspire şi să motiveze. Dar nu este nici pe departe singura.
Dana Deac era director al TVR 1 cînd a fost diagnosticată cu cancer de sîn. Un diagnostic care nu a apărut de la început, fapt ce a întîrziat începerea tratamentului. Un diagnostic care i-a schimbat destinul, după cum spune chiar ea.
Zilele astea două-trei căutări pe internet pentru “Corina Dragotescu revine cancer” au ajuns şi pe blogul meu. Nu o cunosc personal pe Corina şi nu am nici vreo relație profesională cu ea. Ne-am aflat la un moment dat – relativ recent – în aceeaşi încăpere, cu ocazia unui eveniment public. I-am remarcat atunci naturalețea, modul direct în care vorbea despre boala ei (eram la un eveniment legat de cancer) şi în care interacționa cu cei din jur.
Practica e cea care ne omoară, ca buni români ce sîntem.
Am simțit nevoia să fac o revenire la articolul de ieri în care prezentam cîteva elemente privind funcționarea Programului Național de Oncologie. Asta pentru că, deşi pe hîrtie totul arată frumos şi asigurător, în realitate lucrurile nu sînt nici pe departe aşa cum ar trebui şi cum ar fi dealtfel normal să fie într-o țară cu pretenții europene. Cam ca în zicala cu gardul şi cu leopardul.
Ce este comisia de oncologie şi ce vrea ea? Să o luăm metodic.
În România bolnavii de cancer beneficiează de servicii gratuite de diagnostic şi tratament în cadrul unui Program Național de Oncologie, susținut de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Aceste servicii sînt acordate la recomandarea unor doctori care aparțin mai multor specialități medicale – oncologi medicali, oncopediatri, hematologi, radioterapeuți şi chirurgi oncologi.
Totul pînă la sănătate, nu-i aşa? De fiecare dată cînd ne îmbolnăvim, chiar dacă e vorba despre o problemă minoră de sănătate, primul gînd care ne vine în minte este: unde găsesc un doctor bun? Cu atît mai mult dacă vorbim despre cancer.
Îmi amintesc cum imediat după revoluție, în timp ce fermele avicole erau devalizate de mînia populară, am fost invadați de americani. Dar nu de americanii pe care îi aşteptau bunicii noştri încă de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ci de puii lor. Mari, frumoşi, cu pielea întinsă plesnind de sănătate (vorba vine, că erau gata congelați). Drept pentru care le-am oferit imediat şi necondiționat galantarele noastre. Că noi tot nu prea mai aveam ce pune în ele.
Mai bine nişte piept. Sau, şi mai bine, o coadă. Dar de peşte.
O vorbă destul de populară printre “gurmanzii” de pe la noi proclamă că “cea mai bună legumă e porcul”. Asezonat bineînțeles cu o generoasă garnitură compusă tot din legume – cartofi prăjiți. Şi uite-aşa cineva mai puțin avizat ar putea crede că sîntem o nație de vegetarieni.
Cineva a ajuns ieri pe blog căutînd pe internet “spital bun de oncologie în străinătate”. Ne oprim aşadar o clipă din parcursul nostru teoretic pentru a oferi un posibil răspuns unei probleme practice de extremă importanță pentru cineva care tocmai a aflat că are (sau e suspect de) cancer.
Haideți să ne continuăm slalomul printre excese început ieri. Astăzi vorbim despre cald şi rece.
Ce poate mai mai reconfortant pe căldurile astea decît o bere rece? Sau mă rog, un ice tea pentru doamne. Coca-cola, Pepsi-cola trebuie băute neapărat reci ca gheața, după cum ne îmbie toate reclamele de la televizor. Iar la desert putem încerca o înghețată, eventual un mic rafinament oferit de unele restaurante chinezeşti – înghețata prăjită.
